ORESTE – ROMÂNIA , „THE LAND OF CHOICE” ?!

V-am invitat la un periplu, sper, cel puţin interesant, în lumea Codului lui Oreste. Nu mi-am propus o abordare exhaustivă, de lungă durată, deşi numărul impresionant de „panseuri” orestiene mi-ar fi permis acest demers. Nu am dorit nici să vă răpesc plăcerea lecturii şi nici să vă plictisesc cu analize gnoseologice, problematizante, poate nu întru-totul agreate de toată lumea. Ce am avut de împărtăşit, am prezentat şi dezvoltat, fără patimă, cu respectul cuvenit  Demiurgului Universal şi de ce nu, propriei noastră deveniri. Cine dorea să înţeleagă, sunt convins că a înţeles. Ştiu că Oreste rămâne pentru foarte mulţi o persoană stranie, controversată şi uşor teatrală. Ştiu de asemenea că sunt şi foarte multe orgolii în joc. În ceea ce mă priveşte, nu-mi voi schimba conduita şi nici modul de abordare a textelor aduse în prim-plan. Mă aflu ca mulţi alţii în căutarea de soluţii salvatoare pentru a ieşi în fine din marasmul interminabilului stadiu tranzitoriu. O fac cu credinţa în Dumnezeu şi cu optimismul bunicului gândindu-mă  doar la un alt destin, mai curat şi mai bun pentru nepoţii şi urmaşii noştri. „Avem nevoie de o alianţă a Binelui!”- constată Oreste. Sunt un adversar declarat al fatalismului şi dogmatismului de oriunde ar veni. A FI coexistă în noi cu A AVEA, răul cu binele, lăcomia cu altruismul ş.a.m.d. Cât de adevărată este concluzia lui Oreste! - „Afirmaţia absolută a răului este negarea lui Dumnezeu, care este raţiunea supremă şi absolută a Binelui. În plan mental, răul este negarea raţiunii. În plan moral, este negarea datoriei. În plan fizic, negarea legilor naturii. Solidaritatea în rău se naşte atunci când ura, nedreptatea, despotismul, ignoranţa, materialismul şi egoismul oferă fiinţei un refugiu iluzoriu unde îşi poate hrăni patimile, orgoliile şi vanităţile. Acestor insule de întuneric şi tenebre, omul de lumină le opune Înţelepciunea, Iubirea, Dreptatea, Iertarea, Onoarea, Sacrificiul, Cunoaşterea”. Atotputernicul, în marea lui bunătate, ne lasă întotdeauna la răscruce. Calea ne-o alegem singuri. Nu-l putem blama pe El pentru opţiunea făcută. Trebuie să încercăm să devenim „oameni de lumină” şi să încercăm să aplicăm învăţătura lui Mahatma Gandhi: „Fericirea este armonia dintre ce gândeşti, ceea ce spui şi ceea ce eşti !” Dacă fiecare vom proceda astfel atunci cu siguranţă că şi România, patria noastră, în ciuda tuturor hulitorilor şi vânduţilor pe „treizeci de arginţi”va avea parte de zorii unei lumi mai bune.„Progresul economic, social, cultural, uman (al României – n.n.) din perioada interbelică s-a lovit întâi de dictatura lui Carol al II-lea, apoi de exaltarea legionară, urmată de regimul inflexibil al mareşalului Antonescu, culminând cu ruinarea ţării impusă de un regim bolşevic de la Moscova. După decembrie 1989 am încăput pe mâna negustorilor de suflete. Această corupţie generalizată nu ne lasă astăzi să respirăm aerul curat al Civilizaţiei(...) România, după ce îşi va găsi înţelepciunea de a aduce pace în mediul politic, sprijinită de Biserica Ortodoxă, care se bucură de încrederea generală a poporului nostru, va începe o construcţie durabilă şi va întări cu mijloace democratice graniţa unde se termină spaţiul comunitar, va inocula ideile de progres, pace şi armonie în Balcani, va redeştepta nevoia de demnitate şi echilibru în comunităţile româneşti din toată lumea şi va oferi găzduire celor ce nu-şi găsesc libertatea, într-o Moldovă aflată(parţial - n.n.) sub ocupaţie străină.”- rezumă Oreste. România stă, înainte de toţi şi de toate, pentru noi, românii sub sabia lui Damocles: vrem defăimarea ei, distrugerea şi ruina sa, ori refacerea renumelui său creştin de altădată ? Pe cine să citez mai degrabă ca exemplu ? Bălcescu, Russo, Delavrancea, Hogaş, Porumbescu, Enescu, Grigorescu, Blaga, Nichita Stănescu, Eliade, Vieru etc.? „Când vom înţelege – spune pe bună dreptate Oreste -  ce ţară minunată ne-au dăruit strămoşii noştri – „grădina Maicii Domnului” după Ioan Paul al II-lea – când vom vindeca toate rănile produse din ignoranţă, lăcomie şi chiar ticăloşie, când ne vom armoniza cu semenii, cu natura şi cu Dumnezeu, atunci ne vom scutura asemenea mârţoagei din basme şi, suflând în jăratic, vom fi liberi ca mustangul alb!” A sosit clipa să ieşim din letargia indiferenţei şi a aşteptărilor de tip Godot fiindcă nu vine nimeni din afară, de undeva din Occident sau mai departe, să acţioneze, să pună umărul la marea „primenire”, în locul nostru. România nu poate fi „primenită” de cineva ce va să vină dintr-un tărâm miraculos, iar noi să stăm „pară mălăiaţă…” Putem începe prin a constitui Alianţa Binelui ! Să fim în primul rând noi, mai buni ca ieri! Închei cu îndemnul-rugăciune al lui Oreste: „Astăzi.../Astăzi sunt calm,/Astăzi sunt liniştit şi lipsit de griji,/Astăzi sunt recunoscător pentru tot ceea ce am./Astăzi lucrez cu perseverenţă asupra perfecţionării mele,/Astăzi sunt blând şi generos cu semenii mei!/Aşa să-mi ajute Tatăl meu Ceresc, Maica Pământească şi Fiul Domnului şi al Omului!” Cugetaţi şi apoi alegeţi calea curată şi adevărată pentru voi, ai voştri…ai noştri şi pentru România, „our beautiful and beloved land”.

                                                                                                 Mircea Bătrânu

Codul lui Oreste

Nu am nicio rezervă în a afirma că este o carte extraordinară. Necesară şi salvatoare prin indicarea clară a soluţiei de ieşire din starea de haos şi degradare pe care o trăim.O colegă, bună prietenă, îmi spunea zilele trecute că Oreste i-a schimbat viaţa. Chiar dacă a ajuns la cea de-a doua tinereţe, cum îmi place să spun, copiii ei îşi văd de treaba lor prin străinătăţi, a rămas singură după ce şi soţul a trecut în lumea drepţilor şi i se părea că existenţa ei e fără rost. Lectura şi mai ales re-lectura „Codului” şi apoi auto-analiza au făcut-o să-şi schimbe radical optica şi să realizeze cât de utilă este şi mai poate să fie pentru cei din jur, pentru adolescenţii şi tinerii de azi, în special. Strict ca structură, avem de-a face cu vreo două sute de...panseuri( prefer să le numesc aşa şi nu cugetări sau eseuri deoarece gândul bun ce stă la baza fiecărui text îţi arată şi calea de urmat către Adevăr şi Lumină), reunite într-un „cod” al onoarei şi al vieţii guvernate de „Marele Creator şi de Fiul Omului şi al Domnului”. Ordonarea acestora - nu neapărat cronologic sau diacronic în funcţie de o anume ierahizare ştiinţifică - îi aparţine şi de aceea îi poartă numele. Cert este că poţi găsi răspuns la aproape toate întrebările delicate ce ţi le-ai pus desigur de-a lungul vieţii şi chiar şi la cele referitoare la nebuloasa contemporaneitate aflată în cădere liberă, pe panta dezagregării morale şi spirituale. Spre a nu da loc la confuzii sau la o supraevaluare nemeritată şi nedorită nici de mine şi cu siguranţă nici de autor, trebuie să precizez că Oreste nu a descoperit „oul lui Columb”, că nu e vorba de o „filosofie primordială” creată de el. Nu, realizarea lui, bazată pe o îndelungată lectură, un studiu serios, atipic, profund, urmărind interconexarea şi integralismul „ştiinţelor înalte”,  e una de excepţie prin sinteza înţelepciunii universale izbutită, de la miturile sumeriene, mayaşe, egiptene, postulatele filosofiei antice, ale şamanismului, ale taoismului, practicile Zen, Biblia şi/sau Cronica Akasha, Kabbala, postulatele filosofiei Greciei şi Romei antice, Renaşterea, Iluminismul, învăţăturile şi descoperirile ştiinţifice în plan ontologic, până la ceea ce înseamnă filosofia şi cercetarea ştiinţifică a secolului XX, ultimul din paradigma existenţială ce încă ne mai suportă, se pare, pe toţi, până în 21 decembrie 2012, conform profeţiei maya ş.a. – ceea ce nu înseamnă că lumea nu va continua să existe, într-o nouă paradigmă de alţi vreo cinci mii de ani, dincolo de această dată, dar de o manieră curată, în pace şi armonie. Oreste construieşte fiecare panseu ca sinteză aparte, în concordanţă cu conţinutul mesajului pe care doreşte să-l transmită. Multe din elementele structurale se reiau şi în alte panseuri, dovedindu-şi astfel viabilitatea şi universalitatea. Limbajul e mult simplificat tocmai pentru ca mesajul să fie cât mai accesibil, iar cartea să devină cu adevărat utilă. Lectura nu este însă uşoară. Implică un prim contact pentru vizualizarea conţinutului şi fixarea unor jaloane gnoseologice. Deabea re-lectura, cu apel la propriile cunoştinţe ştiinţifice, filosofice, lingvistice, de cultură generală, dobândite de-a lungul studiilor şi la dicţionarele de specialitate, îţi dă adevărata măsură a valorii mesajului şi posibilul răspuns la întrebarea pusă sau descoperită în timpul citirii cărţii. În fine, valoarea „terapeutică” a Codului se revelă în „momentul adevărului” de după...Fiecare, să recunoaştem, avem acea clipă a noastră, când minciuna e izgonită din suflet ca un înger căzut, când percepem adevărul despre noi, faţă de noi înşine, în cea mai ascunsă cămară a sufletului, niciodată devoalată decât lui Dumnezeu, adevăr de cele mai multe ori neplăcut, urât, limitat, trist şi nici pe departe satisfăcător. Oreste nu minte. Iţi etalează simplu inventarul adevăratelor valori ontologice, plecând de la El, Tatăl şi terminând cu râsul sănătos al copilului ce trece pe stradă de mână cu bunica sau mama lui. Oreste te invită la auto-cunoaştere, la auto-analiză. Vezi în fine cine eşti comparativ cu cine ar trebui/ai putea/ să fii...Nu-i aşa că-i un şoc ? E ca un junghi la inimă, vorba bunicii. De aici încolo începe „terapia”. Numai de tine depinde dacă vrei sau nu s-o urmezi: Renunţă, uită, ignoră verbul A AVEA şi re/învaţă, aplică, diseminează - cu zâmbetul în inimă, în privire şi pe buze, explică-l dacă uneori se mai impune - verbul A FI.  „A fi om e lucru mare/ a fi domn e o întâmplare...” ne transmite până şi melosul nostru popular. All’ultimo minuto, oare nu e cazul să re/devenim OAMENI ?!

     Mircea Bătrânu 

Aimer

Addenda lecturii

MIRCEA CĂRTĂRESCU  – Eterna Evă

Când în jurul tău e prea mult negru, când ai senzaţia că nu mai poţi face faţă „repetabilei poveri”, că te sufoci de atâta nesimţire, hoţie şi minciună, trebuie obligatoriu să evadezi. Astupă-ţi urechile şi închide ochii. Fugi de acest cotidian al „generaţiilor de sacrificiu” şi refugiază-te – îndrăznesc această propunere, nu în loc de distonocalm, ci ca tonifiant sigur al vieţii – avântă-te cu curaj în lumea celui mai frumos basm al tuturor timpurilor: Eterna Evă. De cinci mii de ani, după unii, ba de zece mii şi chiar mai mult, după alţii, simplificând: din clipa când am ştiut că Adam e numele nostru, „IUBIM FEMEILE” ! Apelez din nou la Mircea Cărtărescu şi la cel mai citit volum al său – „De ce iubim femeile” Ed. Humanitas, 2008 – pentru că el ne oferă, cu generozitate, soluţia miraculoasă, poate unică, de a ne salva din valurile tulburi ale acestui prezent devastator: Redescoperirea Evei. Aici, lângă noi, cu noi, pentru noi, arătându-ne simplu, că verbul „a trăi” are sens, este chiar frumos şi plin de satisfacţii, dacă renunţi la minciuni şi accepţi că se conjugă corect, dintotdeauna, numai... în doi. La întrebarea din titlul cărţii aleg doar câteva din răspunsurile antologice, sugestive cred, ale lui Mircea Cărtărescu.  „IUBIM FEMEILE” „pentru că au sâni rotunzi, cu gurguie care se ridică prin bluză când le e frig, pentru că au fundul mare şi grăsuţ, pentru că au feţe cu trăsături dulci ca ale copiilor”; „pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele”; „pentru că trec cu un curaj neaşteptat peste toate servituţile anatomiei lor delicate”; „pentru că în pat sunt îndrăzneţe şi inventive nu din perversitate, ci ca să-ţi arate că te iubesc”; „pentru că poartă tot soiul de zdrăngănele pe care şi le asortează la îmbrăcăminte după reguli complicate şi de neînţeles”; „pentru că au obsesia pentru subţirime, a lui Giacometti”; „pentru că-ţi spun „te iubesc” exact atunci când te iubesc mai puţin, ca un fel de compensaţie”; „pentru că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia şi proza lumii”; „pentru că până şi cea mai dură bussiness woman poartă chiloţi cu înduioşătoare floricele şi danteluţe”; „pentru că e aşa de ciudat să-ntinzi la uscat, pe balcon, chiloţii femeii tale, nişte lucruşoare umede, negre, roşii şi albe, parte satinate, parte aspre, mirându-te ce mici suprafeţe au de acoperit”; „pentru că iau viaţa în serios, pentru că par să creadă cu adevarat în realitate”; „pentru că dacă nu e supus nici unei hormonizări embrionul se dezvoltă întotdeauna într-o femeie”; „pentru că sunt blonde, brune, roşcate, dulci, calde, drăgălaşe, pentru că au de fiecare dată orgasm”; „pentru că dacă n-au orgasm nu îl  mimează”; „Pentru că din ele-am ieşit şi-n ele ne-întoarcem, şi mintea noastră se roteşte ca o planetă greoaie, mereu şi mereu, numai în jurul lor.” „IUBIM FEMEILE” pentru că numai ELE ne dau identitate.  Se spune „Adam ŞI Eva”, încă din Cartea cărţilor, deoarce Adam nu poate exista fără Eva. Femeia nu este o păpuşă gonflabilă, nu e un obiect, un robot vorbitor. Femeia e însăşi raţiunea noastră de a fi. Femeia e suflet, e mamă, e toată numai IUBIRE, pentru că e plămădită din IUBIRE! Ea ne învaţă, repectând îndemnul lui Dumnezeu, cel mai frumos verb al vieţii: „A IUBI”. Trebuie s-o ascultăm şi împreună să reînvăţăm această simplă lecţie. Se pare că am că am cam uitat-o. În dragoste niciodată nu primeşti mai mult decât dai. Respectând-o te respecţi. Trăieşti pentru a o iubi pe EA, fiindcă şi ea la rândul ei, te va iubi pe TINE. Acest sentiment, singurul ce ne defineşte cu adevărat, nu e sofisticat şi nici costisitor. O plimbare în parc sub clar de lună, o muzică bună, un sărut tandru şi un dialog sincer, de la suflet la suflet. Ura dispare şi răutatea şi harpagonismul aşişderea. Te simţi uşor, satisfăcut şi împlinit. Simplu: iubeşti! Acesta e de fapt mesajul lui Mircea  Cărtărescu. Să-l preluăm şi să-l aplicăm! Eterna Evă e aici lângă noi, cu noi, pentru noi, în noi...Eu iubesc, Tu iubeşti, EL şi EA se iubesc! Nu-i aşa că viaţa poate fi iar frumoasă?!

        Mircea Bătrânu