ADRIAN PĂUNESCU – POETUL ŞI CENACLUL SĂU - III

(scurte concluzii)

Elementul definitoriu al personalităţii sale atât de complexe rămâne indiscutabil POEZIA. Oricine şi orice ar spune despre Adrian Păunescu nu poate face abstracţie de POET. Stihurile sale, cele cu adevărat reuşite – numărul lor e mult mai mare decât ar vrea unii să recunoască - au scânteia de geniu ce le va face nepieritoare, în pofida tuturor detractorilor şi „criticilor” apăruţi peste noapte. Pardon, ieşiţi la lumină după moartea poetului, când ştiau foarte bine că nu le va mai putea răspunde. Câtă laşitate! Dureroase, jignitoare şi neadevărate sunt aserţiunile lui Mircea Cărtărescu: „Nimeni din generaţia mea nu l-a considerat pe Păunescu poet, ci doar un odios propagandist. (…) Păunescu făcuse o asemenea cocină din propria viaţă, ca şi dintr-a noastră, încât n-am mai avut răbdarea să prefirăm tone de gunoi ca să găsim între ele câteva poezii adevărate.” – no comment! Criticul literar Alexandru Matei vrea să fie mai tranşant: „Primele două volume, «Ultrasentimente» şi «Mieii primi», au fost foarte bune, în contextul redescoperirii liricului după proletcultism. Dar atât, fiindcă nu mai e nimic interesant în ce a scris după 1970.(!) Poeziile lui sunt pure declamaţii, în versificarea cărora a fost foarte abil, dar în rest un poet foarte slab". La fel şi tânărul scriitor Dan Sociu: „Scria, în retorică şi ideologie, fix ca un poet minor de secol XIX - cu diferenţa că un Coşbuc, de exemplu, e infinit mai muzical şi mai subtil. Păunescu e monoton şi lălăit, marea lui şmecherie e că a folosit elemente de cotidian «modern» - suta de lei etc., ceea ce dădea impresia că rezonează cu suferinţele contemporane ale poporului(…)Păunescu are doar dimensiunea aprecierii de către marele public - şi aia o să se stingă. N-ai să auzi vreun puşti de acum înnebunit după «Sarut mâna mama mea, sărut mâna tatăl meu». Pe când pe Bacovia adolescenţii îl devorează,(?!) că e emo şi goth". Iar tânărul şi atotşiutorul Andrei Cornea concluzionează „tranşant”: „Una este să fii versificator şi cu totul alta e să fii poet". Sublinierile şi parantezele îmi aparţin. Am vrut să evidenţiez, dincolo de nemeritata persiflare, obstinenţa preopinenţilor înspre minimalizare şi derizoriu. De ce? Evident îi deranjează renumele Poetului, faima şi respectul de care se bucura în rândul oamenilor. Se simt probabil covârşiţi de faptul că a reuşit de-a lungul vieţii să tipărească şi să-şi vândă cărţile, în peste un milion de exemplare! Nu găsesc niciun răspuns mai bun la elucubraţiile lor decât  chiar versurile lui Adrian Păunescu : „Ce sa mai cânt?/ Doar calea pân-la gâde!/Ce sa mai cânt?/ Pe voi, ca pe eroi?/Îmi vine şi a plânge şi a râde/că nu exista cale înapoi”. Cenaclul „Flacăra” a fost o altă ţintă predilectă a „criticilor” poetului. N-a însemnat nici pe departe un „instrument” de „spălare pe creier a unor generaţii întregi de tineri”. Dincolo de „balastul ceauşist” , Cenaclul „Flacăra” a fost un impresionant fenomen cultural, între 1973 şi 1985, adică 1615 spectacole de muzică şi poezie, cu milioane de spectatori, unde adolescenţii, tinerii i-au re/descoperit pe Eminescu, Esenin, Coşbuc, Goga, Bacovia, Blaga, Doinaş, Alexandru, Vieru şi…Păunescu. Au re/învăţat să fie Români şi să fie mândri de Patria lor Mare şi de Eroii neamului: Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu... Au „trecut cu batalioanele Carpaţii”, cântând „Deşteaptă-te Române”, după zeci de ani de interdicţie kominternistă ş.a.m.d. Cenaclul ne-a făcut cadou un florilegiu de mari artişti: Mircea Vintilă, Doru Stănculescu, Ducu Bertzi, Dan Andrei Aldea, Adrian Ivaniţchi, Dan Chebac, Valeriu Sterian, Evandro Rosetti, Florian Pittiş, Anda Călugăreanu, Tatiana Stepa, Vasile Şeicaru, Alexandru Zarnescu , Ştefan Hruşcă, Marcela Saftiuc ş.a. Fără partizanat, dacă scazi minusurile manifestărilor, este tulburător de mare plusul pe care Cenaclul l-a lăsat în urma sa. Numai cei de reavoinţă sau cei prea tineri, în necunoştinţă de cauză, dar dornici de afirmare cu orice preţ, nu vor sau nu pot să recunoască acest merit. Adrian Păunescu este o personalitate mult prea complexă a culturii noastre. Nu poate fi tratat superficial, fără profesionalism şi nici într-un caz nu trebuie acceptată denigrarea sa. Sunt convins că adevăraţii critici şi istorici literari îşi vor spune cuvântul, de o manieră  corectă, imparţială, în anii ce vor urma. Verdictul îl va da fără greş posteritatea. Acum, când ninge afară, să-l lăsăm să se odihnească în pace pe aleea scriitorilor. Am deschis difuzorul calculatorului la care scriu şi vocea inconfundabilă a Poetului sparge barierele timpului şi spaţiului: „Omenirea-i un ciudat amestec / De violenţă şi de duioşie, / Răget de leu în ou de ciocârlie, / Dar toată lumea trebuie să ştie / Că nu-i poetul animal domestic, / Ci armonie în sălbăticie”... „Dacă mi-aş da pentru gloria ţării o mână, / Poate chiar mâna dreaptă cu care scriu, / Poate numai atunci v-ar fi limpede într-un târziu / Cine sunt şi ce-nsemn în cultura română. // […] // Sunt Poet ce-nvinge, armonie a sălbăticiei spontane, / Mă simt ca o ţeavă de tun pregătită-ntre două icoane”. Da, a fost vinovat. „VINOVAT DE IUBIRE”.

Mircea Bătrânu  

ADRIAN PĂUNESCU – Omul şi detractorii săi II

Chiar din ziua morţii sale au început să curgă articolele şi emisiunile de televiziune „contra”a tot ceea ce a făcut, scris, realizat la radio, pe micul ecran şi doar câteva luări de poziţie „pro”, unele din respect pentru memoria marelui dispărut şi altele în numele unei anume nostalgii lesne de înţeles. E uşor de răspuns la întrebarea „cine?” fiindcă stau mărturie textele şi emisiunile Tv înregistrate. Mult mai dificil e însă de găsit motivaţiile la cealaltă întrebare: „de ce?”. După scriere şi rostire cei mai înverşunaţi sunt Vladimir Tismăneanu şi Andrei Cornea. Fără supărare, fac parte din categoria detractorilor, în accepţiunea cea mai dură a termenului, dată de dicţionare. Iată câteva mostre: V.Tismăneanu – „Sfânta Treime a comunismului dinastic/ Nicolae, Elena şi Nicu Ceauşescu –n.n./ şi-a aflat în Adrian Păunescu trâmbiţaşul privilegiat.(...)Adrian Păunescu a fost toboşarul neobosit al "Epocii de Aur".(...) Adrian Păunescu s-a căţărat febril şi entuziast pe scara puterii, a obţinut un statut unic în România mizeră a acelor ani. El a învăluit o realitate sordidă şi umilitoare în veşmintele imaginilor iniţial seducătoare, ulterior gongorice şi pompieriste. Talentul i s-a stins pentru că şi l-a abandonat. Păunescu nu a avut limite în dorinţa de a fi trubadurul "Epocii de Aur". Arhitect impenitent al utopiei ceauşiste, a fost el însuşi o instituţie a acestei dictaturi.” Andrei Cornea – „Adrian Păunescu era un împătimit al puterii care a candidat, după cum se ştie, şi la preşedinţia României, cu rezultate infime la alegeri. Probabil că acum, mort fiind, dacă ar candida, ar avea mai multe şanse." Spaţiul nu-mi permite să-i trec în revistă pe toţi denigratorii şi „criticii” apăruţi peste noapte. Are dreptate Ion Cristoiu când cere o anume distanţă şi o specializare autentică dacă doreşti să abordezi corect personalitatea lui Adrian Păunescu – omul, poetul, scriitorul, ziaristul, realizatorul de radio şi/sau Tv, conducătorul de cenaclu etc. Din nefericire graba de a fi băgat în seamă, goana după publicitate, aviditatea de a-ţi face un nume, legându-te, nu contează cum, de cel de pe catafalc, a învins în cazul tinerilor: Cornea, Ioniţă, Sociu, Matei, Cioroianu, Puiu, Dobrincu, Poenaru ş.a. Să nu uităm însă veninul. Ura rămâne şi la acest capitol, apanajul omului ajuns la maturitate. E furia dezlănţuită a celui ce a trecut prin viaţă fără să semene măcar un grăunte de creaţie fecundă, utilă celui ce va veni. Se leagă cu disperarea înecatului de Adrian Păunescu deoarece propria-i neputinţă şi micime îl face să-şi imagineze că, ponegrindu-l, l-ar putea şterge cu buretele din memoria posterităţii şi chiar să-i ia locul...Mă refer la Vladimir Tismăneanu, istoric(?!) şi cavaler al dreptăţii, cel mai mare inchizitor al ceauşismului şi comunismului românesc şi dacă s-ar putea, planetar! În numele cui? Înainte de a privi paiul din ochii celuilalt trebuie să-ţi vezi bârna din ochiul tău – spune un proverb. Se pare că există foarte mult suflu sovietic în biografia sa, neromânească,  fireşte trecut prin...climatizarea de la Washington. E penibil. Un alt caz, aparte: nu aparţine aceastei categorii şi nu-l pot explica. De ce a ţinut neapărat să scrie acum despre Adrian Păunescu, demarcându-se categoric de el?! Este vorba de Mircea Cărtărescu. Nu-l înţeleg fiindcă nu avea nevoie de aşa ceva. Păunescu rămâne pentru Cărtărescu de „partea întunecată a forţei(...) a depins de el să fie de partea ei luminoasă /dar/ a ales nu cu mintea şi nici cu inima, ci cu viscerele sale mustind de pofta pantagruelică de a trăi”. Este din păcate o viziune simplistă şi minimalizatoare, aşternută la repezeală pe hârtie, bănuiesc, tot din dorinţa de a nu rata momentul unei « oportune » publicităţi. Mult mai echilibrate şi oneste mi se par punctele de vedere ale lui Vasile Dâncu : « Adrian Păunescu a fost liderul sau creatorul unei generaţii(...)Veneau zeci de mii de tineri la Cenaclu pe care nu i-a spălat nimeni pe creier.(...)a fost minunat atunci, trebuie să recunoaştem(...)După Revoluţie a fost atacat de toată lumea, uneori pe nedrept, mai ales de scriitori, dar şi de oameni care nu au făcut nici un gest de curaj înainte de 1989, ba chiar au manifestat un conformism penibil». Aş încheia această telegrafică trecere în revistă cu un fragment-pledoarie din ultima scrisoare a lui Adrian Păunescu, cred concludent şi edificator : « Nu pot uita cumplita batjocură la care am fost supus, în cele două regimuri politice pe care le-am traversat, în anii '50-'60, pentru că eram fiul unui anti-comunist, puşcăriaş politic în anii '85-'90, pentru că aş fi condus revista şi cenaclul nemulţumiţilor din partid, iar după 1989, pentru că aş fi fost prea comunist(...)Esenţial pentru mine e să trăiesc şi să-mi văd ţara ridicându-se. Căci nefericirea programată în care trăieşte poporul român mi se pare din ce în ce mai ofensatoare şi mai nejustificată(...)"Până la capăt cu poporul meu,/Aşa să mă ajute Dumnezeu!"

Mircea Bătrânu  

ADRIAN PĂUNESCU – Omul şi detractorii săi I

Şcoala celor „şapte ani de acasă” e obligatorie. Dincolo de timp, cred că este cea mai importantă sarcină a părinţilor şi bunicilor. Nu se poate face la „fără frecvenţă”, nici cumpăra sau suplini. Oricâte „studii”, „doctorate”, „titluri”, „funcţii” ai acumula sau dobândi ignorând-o, nu-ţi vor da onoare şi măsura valorii, a Bunului Simţ. Constat cu neplăcere că foarte mulţi din contemporanii noştri – mă gândesc fireşte la cei „cu greutate” – au „chiulit” de la aceste cursuri. Mai rău chiar, mă voi referi în rândurile de mai jos la intelectuali. Aşteptările faţă de aceştia sunt mari. Am presupus că au această „şcoală”, abecedarul vieţii, şi m-am/ sau ne-am/ înşelat. Corect vorbind, poate că unii au mai dat pe la câte o oră, dar alţii deloc. Şi – nota bene – e vorba de literaţi, sau apropiaţi ori „obişnuiţi” ai casei lieraturii şi criticii române, ai publicisticii de profil.

Adrian Păunescu este o personalitate complexă a ultimilor cincizeci de ani. Suntem prea aproape de momentul despărţirii şi din respect străbun – De morţi numai de bine ! -  n-aş fi întreprins această analiză. Sunt convins că doar posteritatea va aşeza lucrurile în matca lor firească. Însă, m-a scandalizat „ploaia” de imprecaţii, de etichetări, de minciuni, acţiunea concertată de minimalizare şi defăimare din ultima vreme. Se spun şi se scriu de-a valma, fie adevăruri trunchiate, fie neadevăruri muiate în venin şi coafate cu „date certe”. E prea multă răutate şi ură ca să nu reacţionezi. L-am cunoscut pe Adrian Păunescu în anii optzeci aici, la Bistriţa şi Năsăud. Nu m-am numărat printre apropiaţi dar am făcut parte din cercul restrâns al celor ce l-au văzut şi auzit şi „în culise”, la masă, în parc, la Polivalentă sau la Coroana de Aur. Dacă pe un talger al balanţei ai pune Binele iar pe celălalt Răul, nimic din ce am trăit atunci şi multe din evenimentele ultimelor două decenii, nu dă voie nimănui să-l situeze pe Adrian Păunescu doar pe al doilea platan al dreptei judecăţi. Ar fi o blasfemie şi o nedreptate strigătoare la cer. Tocmai de aceea socotesc că este necesar, în contrapondere, un punct de vedere fără patos, bazat sincer, pe stimă şi bun simţ. Pentru o cât mai clară înţelegere, mi-am luat îngăduinţa să vă supun atenţiei mai întâi „omul”, Adrian Păunescu şi apoi „poetul” şi „cenaclul său”, cine anume îl denigrează şi, pe cât posibil,  de ce. Din capul locului ţin să precizez că nu sunt neapărat un fan al său şi, în consecinţă, nu veţi avea parte de încă un laudatio. Începutul celui de-al nouălea deceniu nu prevestea prin nimic ce avea să se întâmple la sfârşit de secol XX. Trăiam în plină epocă ceauşistă, cu lipsurile şi mizeriile cunoscute, e adevărat cu o anume siguranţă a zilei de mâine, dar asta numai dacă îţi vedeai de treabă, nu vorbeai în plus, nu te legai de „iubiţii conducători”, de „partid” şi „organele sale”, centrale, judeţene şi locale, de securitate şi de „înţeleapta politică”. Provincia însemna locul unde toată lumea se cunoştea şi unde nu era voie să se întâmple şi nu se întâmpla nimic. „Oamenii muncii” trăiau tern, dar în ordine şi disciplină! Pe acest fond a apărut Adrian Păunescu la noi în judeţ. Era poetul generaţiei „în blugi”. Aducea o rază de speranţă. A ridicat un colţ al „cortinei de fier” şi a deschis puţin fereastra ca să mai luăm şi noi o gură de aer proaspăt... Nu am cum să descriu aici afluxul de tineri care umpleau până la refuz sălile unde-şi ţinea „întâmplările”, cum îi plăcea să le numească, sau permanentul cortegiu de admiratori care-l însoţea peste tot. Avea charismă şi ceea ce era deranjant pentru mulţi şi la urmă chiar pentru „iubiţii conducători”, aceasta era în continuă creştere. Un magnet viu, adulat şi răsfăţat, flatat şi premărit de o pletoră de linguşitori (pe unii îi regăsim acum printre detractori!) puşi pe căpătuială. Omul din el s-a lăsat purtat de val fiindcă i-a plăcut. Tentaţia diavolului a funcţionat perfect şi în cazul său.A fost un Pantagruel, un Don Juan şi un Cicero la un loc. S-a dedat exceselor de tot felul. Pot să confirme cei mai în vârstă de la Coroana sau Polivalentă, cei ce lucrau atunci în cultură. A fost dictator cu cei din subordinea sa. Am asistat fără să vreau la câteva scene penibile cu oamenii de la „camere” şi cei de la „tehnic”. Dar, subliniez, dar a fost omul care a plâns pentru Tănase Todoran şi nu era teatru. A ajutat pe foarte mulţi oameni din judeţ să-şi recapete drepturile sau să aibă parte de un tratament medical corespunzător, fie direct, fie prin intermediul revistei „Flacăra”, o adevărată tribună de dezbatere şi de lansare a valorilor naţionale, cred că singura la acea dată / vezi colecţia/. A făcut mult bine, multor oameni şi nu era obligat la aceasta. A deschis generaţiilor tinere un alt orizont de aşteptare şi poate că – cine ştie - tocmai atunci au încolţit primii germeni ai evenimentelor din ’89. N-a fost fără păcat, dar nici n-a fost cel mai mare păcătos. Detractorii săi îl cataloghează acum ca: „arhitect impenitent al utopiei ceauşiste” , „trâmbiţaş privilegiat”, „toboşar neobosit al "Epocii de Aur"  şi chiar ca... „Goebbels al României”(!) . Cine? De ce? Vom vedea în săptămânile următoare.

                                                                                                Mircea Bătrânu 

Regretul şi durerea imposibilului RĂSPUNS...