ANDREI MOLDOVAN – Wikileaks?! S-avem pardon, monşer! E RO, 100% al nostru!

Fanarul s-a mutat pe Dâmboviţa şi a îmbrăcat definitiv ilic românesc. Ne place, nu ne place:  Wikileaks-ul e de(dă) Bucureşti, dom'le! Nu seamănă nici cu cel german sau englez şi nici măcar cu cel italian, mai apropiat, să zicem, de viţa noastră latină. Ca la noi, la nimeni! Atât de bine ne ştim spăla rufele mudare în public că n-avem egal pe mapamond. Acum nu mai e vorba de o scrisoare pierdută – de atunci a început de fapt marea implementare a Fanarului – ci de zeci, probabil sute de scrisori făcute pierdute pe cărarea Unchiului Sam, ca să mai râdă lumea încă o dată de noi cu gura până la urechi. Cât adevăr rostea Caragiale! Azi, câtă decădere şi /auto/persiflare, oferite pe tavă de wikileaks-ul made 100%  in Romania, spre hazul şi deliciul diplomaţilor străini şi al presei de pe ambele continente! 

Bine spunea badea Ilie: „Ne-am făcut de mândra minune!”. Presupun că aceeaşi opinie o are şi prietenul meu, Andrei Moldovan – profesorul,  filologul şi scriitorul, nedezminţit iubitor şi apărător al Limbii Române. Stă mărturie volumul său de excepţie, Mâhnirile Limbii Române – Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2011. Poate că momentul apariţiei nu a fost unul tocmai fericit. A avut loc mult prea aproape de lansarea cărţii sale premiate – Butelia cu oxigen, consemnări critice,  care l-a eclipsat pe nedrept. Mâhnirile..., iniţial Suferinţele sunt o sumă de texte-tabletă apărute în revista Tribuna învăţământului în 2005, se pare, relucrate. Pentru cine cunoaşte scriitura lui Andrei Moldovan, nu am nimic nou de spus. Este pe aceeaşi lungime de undă cu tot ce înseamnă exigenţa faţă de cuvântul încredinţat hârtiei, fără niciun rabat. Pe cei ce nu-l cunosc, îi rog să citească volumul.

 Indiferent pe ce treaptă ne situăm ca români, lecţia de limbă şi cultură predată de Andrei Moldovan rămâne un remediu stenic. Discursul său este bine argumentat ştiinţific, cu rafinament, umor şi ironie (vă voi da mai jos câteva exemple), cu acribie în explicarea diagonsticului, dar fără emfază sau undă de superioritate. Reţin dintre temele abordate: confuzia între a servi şi a se servi; raportul corect dintre important şi primordial; aventura ghilimelelor; cacofonia şi virgula rostită; confuzia dintre spaţiu şi plai mioritic; prezenţa artificială a lui deci în deschiderea frazei, ca paradă de in-cultură; ploaia de demonstrative, probă a unui vocabular sărac; pleonasmele, limbajul de lemn în haină nouă; divinitatea este Tu etc. Ca foarte bun profesor, obişnuit după atâtea decenii de corectare a miilor de perle ale elevilor, Andrei Molodovan face un experiment neaşteptat, şocant ca rezultat. Notează, timp de o oră, afirmaţiile unor proeminenţi oameni politici, rostite în emisiuni de televiziune. Este ilustrarea unor derapaje lingvistice şi nu numai, extrem de hazlii, dar cât de caustice la adresa multora din aleşii noştri. Iată exemplele promise: „Toţi colegii mei de partid continuă în continuare...”; „Eu nu sunt specialist, dar avem facultăţi”; „Există oameni care trăiesc din etcetera şi sunt totdeauna mai la stânga”; „Am pus mâna pe toate partidele şi ne-am documentat”; „Uneori oamenii încep să gândească foarte bine la ei acasă”; „Eu sunt prieten cu toţi, dar când e vorba de partid e altceva”; „Mor cu prostia în mine între ghilimele”; „Eu sunt un soldat devotat al partidului, dar dacă vorbim de partid, dă-mi voie să am şi eu îndoieli”; „Eu sunt prieten cu presa scrisă, audio-vizuală şi mutuală”; „O femeie dispusă să ia în piept nişte lucruri serioase se autopropulsează”; „Noi trebuie să ne debarasăm de prejudecăţi până unde poate femeia”; „Domnul ministru a făcut o gafă şi-l felicit”; „Tinerii noştri sunt necalificaţi şi multe alte meserii”; „Vreau să mai adaug la terorism organele” şi cireaşa de pe tort: „Creierul meu este foarte ocupat, dar am un creier destul de bun, că nu mă obosesc cu activitatea intelectuală”. Ei sunt nepoţii şi strănepoţii lui Caţavencu & Co. Nenea Iancu să trăiască ! Dacă mai adaugi şi : peşcheşul, pâra, interesul personal, ploconeala, minciuna şi trădarea Fanarului, percepi, în toată amploarea sa, grozăvia wikileaks-ului dâmboviţean. Aş vrea să închei totuşi în aceeaşi notă comică, dar pilduitoare. Mâhnirile Limbii Române / doar vreo sută de pagini/, n-ar trebui să lipsească din biblioteca niciunui partid ! Toţi cei din staff ar trebui s-o citească şi mai ales să o re-citească ori de câte ori urmează să apară şi să vorbească în public. Ar fi o premisă pentru mai multe teme făcute şi mai puţine vorbe goale. Pe Andrei Molodovan l-aş ruga să continue cu Mâhnirile la zi ale limbii noastre. Este un demers, după cum se vede, necesar, actual şi încă foarte...util.           
Mircea I. Bătrânu  

                                                                                                                

ADRIAN PĂUNESCU – POETUL ŞI CENACLUL SĂU - III

(scurte concluzii)

Elementul definitoriu al personalităţii sale atât de complexe rămâne indiscutabil POEZIA. Oricine şi orice ar spune despre Adrian Păunescu nu poate face abstracţie de POET. Stihurile sale, cele cu adevărat reuşite – numărul lor e mult mai mare decât ar vrea unii să recunoască - au scânteia de geniu ce le va face nepieritoare, în pofida tuturor detractorilor şi „criticilor” apăruţi peste noapte. Pardon, ieşiţi la lumină după moartea poetului, când ştiau foarte bine că nu le va mai putea răspunde. Câtă laşitate! Dureroase, jignitoare şi neadevărate sunt aserţiunile lui Mircea Cărtărescu: „Nimeni din generaţia mea nu l-a considerat pe Păunescu poet, ci doar un odios propagandist. (…) Păunescu făcuse o asemenea cocină din propria viaţă, ca şi dintr-a noastră, încât n-am mai avut răbdarea să prefirăm tone de gunoi ca să găsim între ele câteva poezii adevărate.” – no comment! Criticul literar Alexandru Matei vrea să fie mai tranşant: „Primele două volume, «Ultrasentimente» şi «Mieii primi», au fost foarte bune, în contextul redescoperirii liricului după proletcultism. Dar atât, fiindcă nu mai e nimic interesant în ce a scris după 1970.(!) Poeziile lui sunt pure declamaţii, în versificarea cărora a fost foarte abil, dar în rest un poet foarte slab". La fel şi tânărul scriitor Dan Sociu: „Scria, în retorică şi ideologie, fix ca un poet minor de secol XIX - cu diferenţa că un Coşbuc, de exemplu, e infinit mai muzical şi mai subtil. Păunescu e monoton şi lălăit, marea lui şmecherie e că a folosit elemente de cotidian «modern» - suta de lei etc., ceea ce dădea impresia că rezonează cu suferinţele contemporane ale poporului(…)Păunescu are doar dimensiunea aprecierii de către marele public - şi aia o să se stingă. N-ai să auzi vreun puşti de acum înnebunit după «Sarut mâna mama mea, sărut mâna tatăl meu». Pe când pe Bacovia adolescenţii îl devorează,(?!) că e emo şi goth". Iar tânărul şi atotşiutorul Andrei Cornea concluzionează „tranşant”: „Una este să fii versificator şi cu totul alta e să fii poet". Sublinierile şi parantezele îmi aparţin. Am vrut să evidenţiez, dincolo de nemeritata persiflare, obstinenţa preopinenţilor înspre minimalizare şi derizoriu. De ce? Evident îi deranjează renumele Poetului, faima şi respectul de care se bucura în rândul oamenilor. Se simt probabil covârşiţi de faptul că a reuşit de-a lungul vieţii să tipărească şi să-şi vândă cărţile, în peste un milion de exemplare! Nu găsesc niciun răspuns mai bun la elucubraţiile lor decât  chiar versurile lui Adrian Păunescu : „Ce sa mai cânt?/ Doar calea pân-la gâde!/Ce sa mai cânt?/ Pe voi, ca pe eroi?/Îmi vine şi a plânge şi a râde/că nu exista cale înapoi”. Cenaclul „Flacăra” a fost o altă ţintă predilectă a „criticilor” poetului. N-a însemnat nici pe departe un „instrument” de „spălare pe creier a unor generaţii întregi de tineri”. Dincolo de „balastul ceauşist” , Cenaclul „Flacăra” a fost un impresionant fenomen cultural, între 1973 şi 1985, adică 1615 spectacole de muzică şi poezie, cu milioane de spectatori, unde adolescenţii, tinerii i-au re/descoperit pe Eminescu, Esenin, Coşbuc, Goga, Bacovia, Blaga, Doinaş, Alexandru, Vieru şi…Păunescu. Au re/învăţat să fie Români şi să fie mândri de Patria lor Mare şi de Eroii neamului: Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu... Au „trecut cu batalioanele Carpaţii”, cântând „Deşteaptă-te Române”, după zeci de ani de interdicţie kominternistă ş.a.m.d. Cenaclul ne-a făcut cadou un florilegiu de mari artişti: Mircea Vintilă, Doru Stănculescu, Ducu Bertzi, Dan Andrei Aldea, Adrian Ivaniţchi, Dan Chebac, Valeriu Sterian, Evandro Rosetti, Florian Pittiş, Anda Călugăreanu, Tatiana Stepa, Vasile Şeicaru, Alexandru Zarnescu , Ştefan Hruşcă, Marcela Saftiuc ş.a. Fără partizanat, dacă scazi minusurile manifestărilor, este tulburător de mare plusul pe care Cenaclul l-a lăsat în urma sa. Numai cei de reavoinţă sau cei prea tineri, în necunoştinţă de cauză, dar dornici de afirmare cu orice preţ, nu vor sau nu pot să recunoască acest merit. Adrian Păunescu este o personalitate mult prea complexă a culturii noastre. Nu poate fi tratat superficial, fără profesionalism şi nici într-un caz nu trebuie acceptată denigrarea sa. Sunt convins că adevăraţii critici şi istorici literari îşi vor spune cuvântul, de o manieră  corectă, imparţială, în anii ce vor urma. Verdictul îl va da fără greş posteritatea. Acum, când ninge afară, să-l lăsăm să se odihnească în pace pe aleea scriitorilor. Am deschis difuzorul calculatorului la care scriu şi vocea inconfundabilă a Poetului sparge barierele timpului şi spaţiului: „Omenirea-i un ciudat amestec / De violenţă şi de duioşie, / Răget de leu în ou de ciocârlie, / Dar toată lumea trebuie să ştie / Că nu-i poetul animal domestic, / Ci armonie în sălbăticie”... „Dacă mi-aş da pentru gloria ţării o mână, / Poate chiar mâna dreaptă cu care scriu, / Poate numai atunci v-ar fi limpede într-un târziu / Cine sunt şi ce-nsemn în cultura română. // […] // Sunt Poet ce-nvinge, armonie a sălbăticiei spontane, / Mă simt ca o ţeavă de tun pregătită-ntre două icoane”. Da, a fost vinovat. „VINOVAT DE IUBIRE”.

Mircea Bătrânu  

ADRIAN PĂUNESCU – Omul şi detractorii săi II

Chiar din ziua morţii sale au început să curgă articolele şi emisiunile de televiziune „contra”a tot ceea ce a făcut, scris, realizat la radio, pe micul ecran şi doar câteva luări de poziţie „pro”, unele din respect pentru memoria marelui dispărut şi altele în numele unei anume nostalgii lesne de înţeles. E uşor de răspuns la întrebarea „cine?” fiindcă stau mărturie textele şi emisiunile Tv înregistrate. Mult mai dificil e însă de găsit motivaţiile la cealaltă întrebare: „de ce?”. După scriere şi rostire cei mai înverşunaţi sunt Vladimir Tismăneanu şi Andrei Cornea. Fără supărare, fac parte din categoria detractorilor, în accepţiunea cea mai dură a termenului, dată de dicţionare. Iată câteva mostre: V.Tismăneanu – „Sfânta Treime a comunismului dinastic/ Nicolae, Elena şi Nicu Ceauşescu –n.n./ şi-a aflat în Adrian Păunescu trâmbiţaşul privilegiat.(...)Adrian Păunescu a fost toboşarul neobosit al "Epocii de Aur".(...) Adrian Păunescu s-a căţărat febril şi entuziast pe scara puterii, a obţinut un statut unic în România mizeră a acelor ani. El a învăluit o realitate sordidă şi umilitoare în veşmintele imaginilor iniţial seducătoare, ulterior gongorice şi pompieriste. Talentul i s-a stins pentru că şi l-a abandonat. Păunescu nu a avut limite în dorinţa de a fi trubadurul "Epocii de Aur". Arhitect impenitent al utopiei ceauşiste, a fost el însuşi o instituţie a acestei dictaturi.” Andrei Cornea – „Adrian Păunescu era un împătimit al puterii care a candidat, după cum se ştie, şi la preşedinţia României, cu rezultate infime la alegeri. Probabil că acum, mort fiind, dacă ar candida, ar avea mai multe şanse." Spaţiul nu-mi permite să-i trec în revistă pe toţi denigratorii şi „criticii” apăruţi peste noapte. Are dreptate Ion Cristoiu când cere o anume distanţă şi o specializare autentică dacă doreşti să abordezi corect personalitatea lui Adrian Păunescu – omul, poetul, scriitorul, ziaristul, realizatorul de radio şi/sau Tv, conducătorul de cenaclu etc. Din nefericire graba de a fi băgat în seamă, goana după publicitate, aviditatea de a-ţi face un nume, legându-te, nu contează cum, de cel de pe catafalc, a învins în cazul tinerilor: Cornea, Ioniţă, Sociu, Matei, Cioroianu, Puiu, Dobrincu, Poenaru ş.a. Să nu uităm însă veninul. Ura rămâne şi la acest capitol, apanajul omului ajuns la maturitate. E furia dezlănţuită a celui ce a trecut prin viaţă fără să semene măcar un grăunte de creaţie fecundă, utilă celui ce va veni. Se leagă cu disperarea înecatului de Adrian Păunescu deoarece propria-i neputinţă şi micime îl face să-şi imagineze că, ponegrindu-l, l-ar putea şterge cu buretele din memoria posterităţii şi chiar să-i ia locul...Mă refer la Vladimir Tismăneanu, istoric(?!) şi cavaler al dreptăţii, cel mai mare inchizitor al ceauşismului şi comunismului românesc şi dacă s-ar putea, planetar! În numele cui? Înainte de a privi paiul din ochii celuilalt trebuie să-ţi vezi bârna din ochiul tău – spune un proverb. Se pare că există foarte mult suflu sovietic în biografia sa, neromânească,  fireşte trecut prin...climatizarea de la Washington. E penibil. Un alt caz, aparte: nu aparţine aceastei categorii şi nu-l pot explica. De ce a ţinut neapărat să scrie acum despre Adrian Păunescu, demarcându-se categoric de el?! Este vorba de Mircea Cărtărescu. Nu-l înţeleg fiindcă nu avea nevoie de aşa ceva. Păunescu rămâne pentru Cărtărescu de „partea întunecată a forţei(...) a depins de el să fie de partea ei luminoasă /dar/ a ales nu cu mintea şi nici cu inima, ci cu viscerele sale mustind de pofta pantagruelică de a trăi”. Este din păcate o viziune simplistă şi minimalizatoare, aşternută la repezeală pe hârtie, bănuiesc, tot din dorinţa de a nu rata momentul unei « oportune » publicităţi. Mult mai echilibrate şi oneste mi se par punctele de vedere ale lui Vasile Dâncu : « Adrian Păunescu a fost liderul sau creatorul unei generaţii(...)Veneau zeci de mii de tineri la Cenaclu pe care nu i-a spălat nimeni pe creier.(...)a fost minunat atunci, trebuie să recunoaştem(...)După Revoluţie a fost atacat de toată lumea, uneori pe nedrept, mai ales de scriitori, dar şi de oameni care nu au făcut nici un gest de curaj înainte de 1989, ba chiar au manifestat un conformism penibil». Aş încheia această telegrafică trecere în revistă cu un fragment-pledoarie din ultima scrisoare a lui Adrian Păunescu, cred concludent şi edificator : « Nu pot uita cumplita batjocură la care am fost supus, în cele două regimuri politice pe care le-am traversat, în anii '50-'60, pentru că eram fiul unui anti-comunist, puşcăriaş politic în anii '85-'90, pentru că aş fi condus revista şi cenaclul nemulţumiţilor din partid, iar după 1989, pentru că aş fi fost prea comunist(...)Esenţial pentru mine e să trăiesc şi să-mi văd ţara ridicându-se. Căci nefericirea programată în care trăieşte poporul român mi se pare din ce în ce mai ofensatoare şi mai nejustificată(...)"Până la capăt cu poporul meu,/Aşa să mă ajute Dumnezeu!"

Mircea Bătrânu  

ADRIAN PĂUNESCU – Omul şi detractorii săi I

Şcoala celor „şapte ani de acasă” e obligatorie. Dincolo de timp, cred că este cea mai importantă sarcină a părinţilor şi bunicilor. Nu se poate face la „fără frecvenţă”, nici cumpăra sau suplini. Oricâte „studii”, „doctorate”, „titluri”, „funcţii” ai acumula sau dobândi ignorând-o, nu-ţi vor da onoare şi măsura valorii, a Bunului Simţ. Constat cu neplăcere că foarte mulţi din contemporanii noştri – mă gândesc fireşte la cei „cu greutate” – au „chiulit” de la aceste cursuri. Mai rău chiar, mă voi referi în rândurile de mai jos la intelectuali. Aşteptările faţă de aceştia sunt mari. Am presupus că au această „şcoală”, abecedarul vieţii, şi m-am/ sau ne-am/ înşelat. Corect vorbind, poate că unii au mai dat pe la câte o oră, dar alţii deloc. Şi – nota bene – e vorba de literaţi, sau apropiaţi ori „obişnuiţi” ai casei lieraturii şi criticii române, ai publicisticii de profil.

Adrian Păunescu este o personalitate complexă a ultimilor cincizeci de ani. Suntem prea aproape de momentul despărţirii şi din respect străbun – De morţi numai de bine ! -  n-aş fi întreprins această analiză. Sunt convins că doar posteritatea va aşeza lucrurile în matca lor firească. Însă, m-a scandalizat „ploaia” de imprecaţii, de etichetări, de minciuni, acţiunea concertată de minimalizare şi defăimare din ultima vreme. Se spun şi se scriu de-a valma, fie adevăruri trunchiate, fie neadevăruri muiate în venin şi coafate cu „date certe”. E prea multă răutate şi ură ca să nu reacţionezi. L-am cunoscut pe Adrian Păunescu în anii optzeci aici, la Bistriţa şi Năsăud. Nu m-am numărat printre apropiaţi dar am făcut parte din cercul restrâns al celor ce l-au văzut şi auzit şi „în culise”, la masă, în parc, la Polivalentă sau la Coroana de Aur. Dacă pe un talger al balanţei ai pune Binele iar pe celălalt Răul, nimic din ce am trăit atunci şi multe din evenimentele ultimelor două decenii, nu dă voie nimănui să-l situeze pe Adrian Păunescu doar pe al doilea platan al dreptei judecăţi. Ar fi o blasfemie şi o nedreptate strigătoare la cer. Tocmai de aceea socotesc că este necesar, în contrapondere, un punct de vedere fără patos, bazat sincer, pe stimă şi bun simţ. Pentru o cât mai clară înţelegere, mi-am luat îngăduinţa să vă supun atenţiei mai întâi „omul”, Adrian Păunescu şi apoi „poetul” şi „cenaclul său”, cine anume îl denigrează şi, pe cât posibil,  de ce. Din capul locului ţin să precizez că nu sunt neapărat un fan al său şi, în consecinţă, nu veţi avea parte de încă un laudatio. Începutul celui de-al nouălea deceniu nu prevestea prin nimic ce avea să se întâmple la sfârşit de secol XX. Trăiam în plină epocă ceauşistă, cu lipsurile şi mizeriile cunoscute, e adevărat cu o anume siguranţă a zilei de mâine, dar asta numai dacă îţi vedeai de treabă, nu vorbeai în plus, nu te legai de „iubiţii conducători”, de „partid” şi „organele sale”, centrale, judeţene şi locale, de securitate şi de „înţeleapta politică”. Provincia însemna locul unde toată lumea se cunoştea şi unde nu era voie să se întâmple şi nu se întâmpla nimic. „Oamenii muncii” trăiau tern, dar în ordine şi disciplină! Pe acest fond a apărut Adrian Păunescu la noi în judeţ. Era poetul generaţiei „în blugi”. Aducea o rază de speranţă. A ridicat un colţ al „cortinei de fier” şi a deschis puţin fereastra ca să mai luăm şi noi o gură de aer proaspăt... Nu am cum să descriu aici afluxul de tineri care umpleau până la refuz sălile unde-şi ţinea „întâmplările”, cum îi plăcea să le numească, sau permanentul cortegiu de admiratori care-l însoţea peste tot. Avea charismă şi ceea ce era deranjant pentru mulţi şi la urmă chiar pentru „iubiţii conducători”, aceasta era în continuă creştere. Un magnet viu, adulat şi răsfăţat, flatat şi premărit de o pletoră de linguşitori (pe unii îi regăsim acum printre detractori!) puşi pe căpătuială. Omul din el s-a lăsat purtat de val fiindcă i-a plăcut. Tentaţia diavolului a funcţionat perfect şi în cazul său.A fost un Pantagruel, un Don Juan şi un Cicero la un loc. S-a dedat exceselor de tot felul. Pot să confirme cei mai în vârstă de la Coroana sau Polivalentă, cei ce lucrau atunci în cultură. A fost dictator cu cei din subordinea sa. Am asistat fără să vreau la câteva scene penibile cu oamenii de la „camere” şi cei de la „tehnic”. Dar, subliniez, dar a fost omul care a plâns pentru Tănase Todoran şi nu era teatru. A ajutat pe foarte mulţi oameni din judeţ să-şi recapete drepturile sau să aibă parte de un tratament medical corespunzător, fie direct, fie prin intermediul revistei „Flacăra”, o adevărată tribună de dezbatere şi de lansare a valorilor naţionale, cred că singura la acea dată / vezi colecţia/. A făcut mult bine, multor oameni şi nu era obligat la aceasta. A deschis generaţiilor tinere un alt orizont de aşteptare şi poate că – cine ştie - tocmai atunci au încolţit primii germeni ai evenimentelor din ’89. N-a fost fără păcat, dar nici n-a fost cel mai mare păcătos. Detractorii săi îl cataloghează acum ca: „arhitect impenitent al utopiei ceauşiste” , „trâmbiţaş privilegiat”, „toboşar neobosit al "Epocii de Aur"  şi chiar ca... „Goebbels al României”(!) . Cine? De ce? Vom vedea în săptămânile următoare.

                                                                                                Mircea Bătrânu 

Regretul şi durerea imposibilului RĂSPUNS...

                

DAN PURIC – Hai să ne imaginăm...

Afară plouă, plouă a potop, te ia cu fiori, făcându-te să te gândeşti la râuri ieşite din matcă, la necaz şi durere. Gradele din termometru au căzut cu liftul vreo cinsprezece etaje. Lumea aleargă zgribulită pe străzi. Toamna parcă bate prea repede la uşă, ameninţându-ne cu torturile iernii. Copacii îşi iau adio de la frunze. Se aud numai minuni: cică ANAF-ul = „nu sunt bani la budget !” şi „n-avem”, va impozita până şi cântecul de jale, Doina şi chiar Mioriţa, iar după ce va isprăvi, va trece mai sus, la ceruri, chiar şi în ograda lui Dumnezeu; preţurile au luat-o razna şi o ţin tot aşa. Vor creşte la pâine, carne, benzină şi motorină, ceapă, morcovi şi prezervative; de medicamente nici nu mai vorbim...La televizor şi în presa scrisă şi vorbită, „de trei zile încoace” se „remaiază”. Câinii şi pisicile din curtea blocului meu au făcut un pact de neagresiune, ba chiar au pus de o alianţă: latră şi stupiesc la unison la toate patrupedele vagaboande ce îndrăznesc să le încalce teritoriul şi la toţi nevolnicii căutători prin tomberoane. Şi atunci, în loc de nurofen sau saridon, propun să ne amintim de Dan Puric şi de al său OM FRMOS – Dan Puric, despre Omul Frumos, ediţie personală,  Bucureşti, 2009.(Extraordinară compilaţie/ ca şi voulmul Cine suntem din 2008/: proză poetică, pro-creştină, interviuri, dialoguri, versuri şi eseuri, probă a ceea ce înseamnă cu adevărat „forţa cuvântului”). Merită. Măcar pentru încărcarea bateriilor şi ca „pomadă” a sufletului. Povesteşte Dan Puric: „Veniţi,(...) e cineva acolo, în munţi, care ne spune că suntem buni!” „ Cine vă spune asta?”, întrebau furioşi oamenii mici de la poalele muntelui, cei care ţineau de împărăţia urâtului. „El, Sfântul!...Basmul nostru!”, strigau bucuroşi oamenii. „Nu-i nici un sfânt! Este un biet bătrân, ce vă minte. N-aţi fost niciodată frumoşi, sunteţi la fel ca noi. N-aţi fost niciodată altfel! Suntem egali!”, ţipau, speriaţi că în ţara lor s-ar putea naşte Frumosul, slujitorii împăratului urât.(...)Ceva începea să se schimbe în Împărăţia Întunericului. Basmul aducea Lumină, iar lumea simţea, începând să freamăte. De mult nu mai văzuseră soarele şi nici măcar stelele. Mergeau cu capul în jos, în pământ. „Ridicaţi capul spre stele!” le spunea Basmul. „Sunteţi frumoşi!”(...) „V-aţi născut liberi”...Şi vorbele lui deveneau lumânări în întunericul ţării...” Hai să ne imaginăm, în ciuda vremii de afară şi a vremurilor, că tot ce istoriseşte Basmul din Carpaţi al lui Dan Puric este adevărat ! Să începem simplu, prin a crede mai întâi în Dumnezeu şi apoi prin a deveni fiecare din noi o Lumânare în Împărăţia Întunericului! Hai să ne imaginăm că Suntem Frumoşi ! aşa cum, sincer nutresc ideea, ne-a făurit Ziditorul! Hai să ne imaginăm că ne-am Născut Liberi!, că nimeni, niciodată, nu poate să ne fure Libertatea!

Hai să ne imaginăm că şi noi putem să luăm o bucată de Ţărână de-a noastră, ca bolovanul Băbuţei lui Dan Puric, s-o învelim fără sfială, în ziarul „România liber㔺i s-o ducem frumos oriunde în lume...până la Dumnezeu, pentru că-i o fărâmă din sufletul nostru, din România frumoasă. Hai să ne imaginăm că suntem Buni, să ne culcăm şi mâine dimineaţă, când ne sculăm, să fim chiar aşa, adică Buni, pe bune! Sigur n-ar mai ploua ca-n Bacovia, ANAF-ul ar coborâ cu picioarele pe pământ, fiindu-i ruşine de ceruri, iar preţurile mari n-ar fi decât o sminteală a neruşinării apuse a ex-omului urât, dintr-un vis urât, dat la spălat. Hai să ne imaginăm...

       Mircea Bătrânu 

ORESTE – ROMÂNIA , „THE LAND OF CHOICE” ?!

V-am invitat la un periplu, sper, cel puţin interesant, în lumea Codului lui Oreste. Nu mi-am propus o abordare exhaustivă, de lungă durată, deşi numărul impresionant de „panseuri” orestiene mi-ar fi permis acest demers. Nu am dorit nici să vă răpesc plăcerea lecturii şi nici să vă plictisesc cu analize gnoseologice, problematizante, poate nu întru-totul agreate de toată lumea. Ce am avut de împărtăşit, am prezentat şi dezvoltat, fără patimă, cu respectul cuvenit  Demiurgului Universal şi de ce nu, propriei noastră deveniri. Cine dorea să înţeleagă, sunt convins că a înţeles. Ştiu că Oreste rămâne pentru foarte mulţi o persoană stranie, controversată şi uşor teatrală. Ştiu de asemenea că sunt şi foarte multe orgolii în joc. În ceea ce mă priveşte, nu-mi voi schimba conduita şi nici modul de abordare a textelor aduse în prim-plan. Mă aflu ca mulţi alţii în căutarea de soluţii salvatoare pentru a ieşi în fine din marasmul interminabilului stadiu tranzitoriu. O fac cu credinţa în Dumnezeu şi cu optimismul bunicului gândindu-mă  doar la un alt destin, mai curat şi mai bun pentru nepoţii şi urmaşii noştri. „Avem nevoie de o alianţă a Binelui!”- constată Oreste. Sunt un adversar declarat al fatalismului şi dogmatismului de oriunde ar veni. A FI coexistă în noi cu A AVEA, răul cu binele, lăcomia cu altruismul ş.a.m.d. Cât de adevărată este concluzia lui Oreste! - „Afirmaţia absolută a răului este negarea lui Dumnezeu, care este raţiunea supremă şi absolută a Binelui. În plan mental, răul este negarea raţiunii. În plan moral, este negarea datoriei. În plan fizic, negarea legilor naturii. Solidaritatea în rău se naşte atunci când ura, nedreptatea, despotismul, ignoranţa, materialismul şi egoismul oferă fiinţei un refugiu iluzoriu unde îşi poate hrăni patimile, orgoliile şi vanităţile. Acestor insule de întuneric şi tenebre, omul de lumină le opune Înţelepciunea, Iubirea, Dreptatea, Iertarea, Onoarea, Sacrificiul, Cunoaşterea”. Atotputernicul, în marea lui bunătate, ne lasă întotdeauna la răscruce. Calea ne-o alegem singuri. Nu-l putem blama pe El pentru opţiunea făcută. Trebuie să încercăm să devenim „oameni de lumină” şi să încercăm să aplicăm învăţătura lui Mahatma Gandhi: „Fericirea este armonia dintre ce gândeşti, ceea ce spui şi ceea ce eşti !” Dacă fiecare vom proceda astfel atunci cu siguranţă că şi România, patria noastră, în ciuda tuturor hulitorilor şi vânduţilor pe „treizeci de arginţi”va avea parte de zorii unei lumi mai bune.„Progresul economic, social, cultural, uman (al României – n.n.) din perioada interbelică s-a lovit întâi de dictatura lui Carol al II-lea, apoi de exaltarea legionară, urmată de regimul inflexibil al mareşalului Antonescu, culminând cu ruinarea ţării impusă de un regim bolşevic de la Moscova. După decembrie 1989 am încăput pe mâna negustorilor de suflete. Această corupţie generalizată nu ne lasă astăzi să respirăm aerul curat al Civilizaţiei(...) România, după ce îşi va găsi înţelepciunea de a aduce pace în mediul politic, sprijinită de Biserica Ortodoxă, care se bucură de încrederea generală a poporului nostru, va începe o construcţie durabilă şi va întări cu mijloace democratice graniţa unde se termină spaţiul comunitar, va inocula ideile de progres, pace şi armonie în Balcani, va redeştepta nevoia de demnitate şi echilibru în comunităţile româneşti din toată lumea şi va oferi găzduire celor ce nu-şi găsesc libertatea, într-o Moldovă aflată(parţial - n.n.) sub ocupaţie străină.”- rezumă Oreste. România stă, înainte de toţi şi de toate, pentru noi, românii sub sabia lui Damocles: vrem defăimarea ei, distrugerea şi ruina sa, ori refacerea renumelui său creştin de altădată ? Pe cine să citez mai degrabă ca exemplu ? Bălcescu, Russo, Delavrancea, Hogaş, Porumbescu, Enescu, Grigorescu, Blaga, Nichita Stănescu, Eliade, Vieru etc.? „Când vom înţelege – spune pe bună dreptate Oreste -  ce ţară minunată ne-au dăruit strămoşii noştri – „grădina Maicii Domnului” după Ioan Paul al II-lea – când vom vindeca toate rănile produse din ignoranţă, lăcomie şi chiar ticăloşie, când ne vom armoniza cu semenii, cu natura şi cu Dumnezeu, atunci ne vom scutura asemenea mârţoagei din basme şi, suflând în jăratic, vom fi liberi ca mustangul alb!” A sosit clipa să ieşim din letargia indiferenţei şi a aşteptărilor de tip Godot fiindcă nu vine nimeni din afară, de undeva din Occident sau mai departe, să acţioneze, să pună umărul la marea „primenire”, în locul nostru. România nu poate fi „primenită” de cineva ce va să vină dintr-un tărâm miraculos, iar noi să stăm „pară mălăiaţă…” Putem începe prin a constitui Alianţa Binelui ! Să fim în primul rând noi, mai buni ca ieri! Închei cu îndemnul-rugăciune al lui Oreste: „Astăzi.../Astăzi sunt calm,/Astăzi sunt liniştit şi lipsit de griji,/Astăzi sunt recunoscător pentru tot ceea ce am./Astăzi lucrez cu perseverenţă asupra perfecţionării mele,/Astăzi sunt blând şi generos cu semenii mei!/Aşa să-mi ajute Tatăl meu Ceresc, Maica Pământească şi Fiul Domnului şi al Omului!” Cugetaţi şi apoi alegeţi calea curată şi adevărată pentru voi, ai voştri…ai noştri şi pentru România, „our beautiful and beloved land”.

                                                                                                 Mircea Bătrânu

Codul lui Oreste

Nu am nicio rezervă în a afirma că este o carte extraordinară. Necesară şi salvatoare prin indicarea clară a soluţiei de ieşire din starea de haos şi degradare pe care o trăim.O colegă, bună prietenă, îmi spunea zilele trecute că Oreste i-a schimbat viaţa. Chiar dacă a ajuns la cea de-a doua tinereţe, cum îmi place să spun, copiii ei îşi văd de treaba lor prin străinătăţi, a rămas singură după ce şi soţul a trecut în lumea drepţilor şi i se părea că existenţa ei e fără rost. Lectura şi mai ales re-lectura „Codului” şi apoi auto-analiza au făcut-o să-şi schimbe radical optica şi să realizeze cât de utilă este şi mai poate să fie pentru cei din jur, pentru adolescenţii şi tinerii de azi, în special. Strict ca structură, avem de-a face cu vreo două sute de...panseuri( prefer să le numesc aşa şi nu cugetări sau eseuri deoarece gândul bun ce stă la baza fiecărui text îţi arată şi calea de urmat către Adevăr şi Lumină), reunite într-un „cod” al onoarei şi al vieţii guvernate de „Marele Creator şi de Fiul Omului şi al Domnului”. Ordonarea acestora - nu neapărat cronologic sau diacronic în funcţie de o anume ierahizare ştiinţifică - îi aparţine şi de aceea îi poartă numele. Cert este că poţi găsi răspuns la aproape toate întrebările delicate ce ţi le-ai pus desigur de-a lungul vieţii şi chiar şi la cele referitoare la nebuloasa contemporaneitate aflată în cădere liberă, pe panta dezagregării morale şi spirituale. Spre a nu da loc la confuzii sau la o supraevaluare nemeritată şi nedorită nici de mine şi cu siguranţă nici de autor, trebuie să precizez că Oreste nu a descoperit „oul lui Columb”, că nu e vorba de o „filosofie primordială” creată de el. Nu, realizarea lui, bazată pe o îndelungată lectură, un studiu serios, atipic, profund, urmărind interconexarea şi integralismul „ştiinţelor înalte”,  e una de excepţie prin sinteza înţelepciunii universale izbutită, de la miturile sumeriene, mayaşe, egiptene, postulatele filosofiei antice, ale şamanismului, ale taoismului, practicile Zen, Biblia şi/sau Cronica Akasha, Kabbala, postulatele filosofiei Greciei şi Romei antice, Renaşterea, Iluminismul, învăţăturile şi descoperirile ştiinţifice în plan ontologic, până la ceea ce înseamnă filosofia şi cercetarea ştiinţifică a secolului XX, ultimul din paradigma existenţială ce încă ne mai suportă, se pare, pe toţi, până în 21 decembrie 2012, conform profeţiei maya ş.a. – ceea ce nu înseamnă că lumea nu va continua să existe, într-o nouă paradigmă de alţi vreo cinci mii de ani, dincolo de această dată, dar de o manieră curată, în pace şi armonie. Oreste construieşte fiecare panseu ca sinteză aparte, în concordanţă cu conţinutul mesajului pe care doreşte să-l transmită. Multe din elementele structurale se reiau şi în alte panseuri, dovedindu-şi astfel viabilitatea şi universalitatea. Limbajul e mult simplificat tocmai pentru ca mesajul să fie cât mai accesibil, iar cartea să devină cu adevărat utilă. Lectura nu este însă uşoară. Implică un prim contact pentru vizualizarea conţinutului şi fixarea unor jaloane gnoseologice. Deabea re-lectura, cu apel la propriile cunoştinţe ştiinţifice, filosofice, lingvistice, de cultură generală, dobândite de-a lungul studiilor şi la dicţionarele de specialitate, îţi dă adevărata măsură a valorii mesajului şi posibilul răspuns la întrebarea pusă sau descoperită în timpul citirii cărţii. În fine, valoarea „terapeutică” a Codului se revelă în „momentul adevărului” de după...Fiecare, să recunoaştem, avem acea clipă a noastră, când minciuna e izgonită din suflet ca un înger căzut, când percepem adevărul despre noi, faţă de noi înşine, în cea mai ascunsă cămară a sufletului, niciodată devoalată decât lui Dumnezeu, adevăr de cele mai multe ori neplăcut, urât, limitat, trist şi nici pe departe satisfăcător. Oreste nu minte. Iţi etalează simplu inventarul adevăratelor valori ontologice, plecând de la El, Tatăl şi terminând cu râsul sănătos al copilului ce trece pe stradă de mână cu bunica sau mama lui. Oreste te invită la auto-cunoaştere, la auto-analiză. Vezi în fine cine eşti comparativ cu cine ar trebui/ai putea/ să fii...Nu-i aşa că-i un şoc ? E ca un junghi la inimă, vorba bunicii. De aici încolo începe „terapia”. Numai de tine depinde dacă vrei sau nu s-o urmezi: Renunţă, uită, ignoră verbul A AVEA şi re/învaţă, aplică, diseminează - cu zâmbetul în inimă, în privire şi pe buze, explică-l dacă uneori se mai impune - verbul A FI.  „A fi om e lucru mare/ a fi domn e o întâmplare...” ne transmite până şi melosul nostru popular. All’ultimo minuto, oare nu e cazul să re/devenim OAMENI ?!

     Mircea Bătrânu